MD721Z - Metodă de tratament protetic al disfuncţiilor temporo-mandibulare - Google Patents

Abstract

Invenţia se referă la stomatologie, în special la tratamentul protetic al disfuncţiilor temporo-mandibulare cu utilizarea gutierelor ocluzale.Conform invenţiei, metoda revendicată constă în aceea că se efectuează examenul clinic şi paraclinic, se execută amprentele de studiu, apoi se execută modelul de studiu demontabil, se obţine registratul în poziţie posterioară de contact şi în ocluzie centrică, se execută un model ghipsat în articulatorul adaptabil cu ajutorul registratului şi al arcului facial anatomic cu obţinerea gutierei de stimulare, de adaptare şi de relaxare, care se poartă timp de 24 ore, pe o perioadă de 4…6 săptămâni, apoi se pregăteşte o gutieră funcţională acrilică de stabilizare, care se poartă 24 ore, pe o perioadă de 3…5 ani.

Description

Invenţia se referă la stomatologie, în special la tratamentul protetic al disfuncţiilor temporo-mandibulare cu utilizarea gutierelor ocluzale.

Disfuncţiile temporo-mandibulare (DTM) - este un termen colectiv pentru numeroasele probleme clinice, care afectează muşchii masticatori, articulaţia temporo-mandibulară ( ATM) şi structurile asociate (dinţi, parodonţiu etc.)

Termenul de DTM a fost propus în anul 1982. DTM reprezintă cauza principală a durerii neodontogene în regiunea maxilo-facială. Respectiv durerea este declanşată de masticaţie sau alte funcţii ale sistemului stomatognat. Ea este asociată cu limitarea/devierea mişcărilor mandibulei, zgomote articulare, sensibilitate la palparea muşchilor, articulaţiilor, semne dentare şi paradontale etc.

Semnele şi simptomele DTM au o prevalenţă crescută la populaţie în general. Aproximativ 30…45% dintre adulţi acuză cel puţin un simptom disfuncţional şi 40…60% dintre ei prezintă semne de DTM. Însă aceste valori care par ridicate produc nelinişte, deoarece nu se poate stabili un semn de egalitate între prevalenţa semnelor şi simptomelor disfuncţionale şi necesitatea tratamentului DTM.

Doar 10% dintre subiecţi cu semne sau simptome DTM au solicitat tratament, 5% au prezentat o formă clinică gravă.

Un alt motiv este că medicul în timpul examinării observă mai întâi semnele obiective şi mai apoi simptomele pe care le acuză pacientul. Din aceste considerente, examinarea se va efectua atent pentru a depista orice semn disfuncţional, iar tratamentul se va executa pentru a nu destabiliza echilibrul precar între elementele sistemului stomatognat.

Studiile ultimelor decenii au demonstrat că devierea de la o schemă ocluzală ideală sau de la un raport optimal al componentelor articulare nu duce obligator la disfuncţii.

Pe parcurs au fost propuse diferite teorii etiologice, o parte dintre care au fost abandonate. Astăzi sunt recunoscute teoriile etiologice plurifactoriale. Cu toate acestea etiologia DTM rămâne şi astăzi un subiect controversat.

Dintre factorii ce produc DTM ne vom opri la factorii ocluzali, care se referă la dizarmoniile ocluzale (factorii ocluzali cauzali).

Dacă pacientul nu prezintă semne şi simptome disfuncţionale se consideră că ocluzia se găseşte în limite de toleranţă fiziologică. Se intervine numai în momentul apariţiei simptomatologiei disfuncţionale sau înainte de tratamentul protetic (echilibrarea ocluzală preprotetică), pentru a evita apariţia unor noi dizarmonii.

Succesul terapeutic depinde fundamental de un diagnostic complet.

Prezenţa unui semn sau simptom disfuncţional nu trebuie să încadreze automat pacientul în categoria DTM.

Eforturile sunt îndreptate spre eliminarea acelor variante de diagnostic, care nu pot fi susţinute prin argumentări anamnestice şi clinice, nu spre forţarea pacientului în tipare teoretice preconcepute. Nu excludem faptul că pacientul poate prezenta mai multe forme de DTM.

Anamneza şi examenul clinic funcţional al aparatului dento-maxilar sunt esenţiale pentru formularea diagnosticului de DTM. La aceasta adăugăm şi analiza modelelor de studiu în articulatoare adaptabile şi imagistica ATM.

Electromiografia, condilografia etc. au o valoare controversată în diagnosticul de DTM, din cauza raportului discutabil dintre importanţa şi precizia informaţiilor suplimentare pe care le oferă.

În baza datelor investigaţiilor clinice şi paraclinice se stabileşte un diagnostic relativ definitiv, care serveşte la alegerea unui plan de tratament optimal.

Tratamentul curativ al disfuncţiilor sistemului stomatognat urmăreşte refacerea echilibrului biologic, morfologic şi funcţional pierdut. În acest scop, gnatologia face apel la o serie de metode complexe, inspirate de înseşi principiile gnatologice fundamentale, care consideră sistemul stomatognat în interrelaţiile sale cu restul organismului uman, pentru păstrarea echilibrului bio-morfo-funcţional între elementele sistemului. De aceea tratamentul disfuncţiilor sistemului stomatognat urmăreşte în primul rând reechilibrarea psihică, relaxarea musculară, înlăturarea durerii, repoziţionarea mandibulo-craniană, reechilibrarea ocluzo-articulară etc., utilizând metode medicamentoase, fizioterapice, protetice, chirurgicale. În cadrul acestei terapii complexe este necesară o etapizare a fazelor de tratament, care se va desfăşura pe perioade mai mult sau mai puţin îndelungate, în funcţie de gravitatea cazului clinic, pentru redresarea completă terapia chirurgicală fiind uneori inevitabilă. Bolnavul trebuie de la început avizat asupra acestor aspecte, el trebuie convins de utilitatea intervenţiilor preconizate, colaborarea sa trebuie asigurată. Tratamentul disfuncţiilor sistemului stomatognat cuprinde un complex de metode terapeutice, medicamentoase şi nemedicamentoase (protetice, fizioterapice, chirurgicale), a căror acţiune se intrică, astfel încât nu se poate delimita strict terapia analgezică, de pildă, de cea antireumatică, miorelaxarea de repoziţionarea mandibulo-craniană etc. Dacă aceste delimitări au fost operate totuşi, în prezentarea care urmează s-a încercat de a înlesni înţelegerea obiectivelor terapeutice în tratamentul disfuncţiilor sistemului stomatognat.

Este cunoscută metoda de tratament protetic al disfuncţiilor temporo-mandibulare cu utilizarea gutierelor ocluzale, care constă în utilizarea unei gutiere în funcţie de obiectivul terapeutic urmărit.

Conform acestei metode se utilizează una din gutierele cunoscute, şi anume de urgenţă, de relaxare, de repoziţionare mandibulară sau de stabilizare până la înlăturarea durerii sau dereglărilor musculare, sau altor simptome caracteristice disfuncţiilor temporo-mandibulare. Gutiera este menţinută 24 din 24 ore, chiar şi în timpul mesei, pe o perioadă de 2…3 luni, iar uneori până la 1...3 ani în dependenţă de gravitatea cazului şi reacţia bolnavului [1].

Dezavantajul metodei constă în aceea că nu poate fi utilizată în complex, influenţând asupra unor verigi aparte în dependenţă de simptomatologia prezentă la momentul adresării la medicul stomatolog, totodată perioada de utilizare este îndelungată.

Problema pe care o rezolvă invenţia constă în elaborarea unei metode de tratament protetic cu utilizarea complexă a gutierelor ocluzale, care ar favoriza condiţii optime pentru tratament.

Conform invenţiei, metoda revendicată constă în aceea că se efectuează examenul clinic şi paraclinic, se execută amprentele de studiu, apoi se execută modelul de studiu demontabil, se obţine registratul în poziţie posterioară de contact şi în ocluzie centrică, se execută un model ghipsat în articulatorul adaptabil cu ajutorul registratului şi al arcului facial anatomic cu obţinerea gutierei de stimulare, de adaptare şi de relaxare, care se poartă 24 din 24 ore, pe o perioadă de 4…6 săptămâni, apoi se pregăteşte o gutieră funcţională acrilică de stabilizare, care se poartă 24 din 24 ore, pe o perioadă de 3…5 ani.

Rezultatul invenţiei constă în utilizarea complexă a gutierilor ocluzale, care favorizează condiţii optime tratamentului.

Aplicarea gutierelor în scopul interceptării ocluziei se realizează de obicei prin contact multiplu şi echilibrat pentru întreaga arcadă. Utilizarea gutierelor unilaterale nu este indicată, deoarece ele accentuează simptomatologia disfuncţională. De regulă, interceptorii de ocluzie vor asigura contacte multiple, iar atunci când ele sunt limitate, este necesară plasarea lor simetrică sau în porţiunea anterioară a arcadei. Contactul asimetric realizat prin gutieră se va aplica numai în urma unui examen clinic foarte minuţios, care să justifice această atitudine în scopul obţinerii unor repoziţionări mandibulo-craniene pe perioade scurte de timp şi nicidecum în scopul egresiei unei anumite zone de arcadă. În funcţie de obiectivul terapeutic urmărit, gutierele ocluzale se clasifică după Gola, în: de urgenţă; de relaxare - în cazul unei probleme musculare; de repoziţionare mandibulară - în prezenţa unei probleme articulare; de stabilizare (contenţie).

Gutiera de urgenţă poate fi confecţionată din răşini acrilice instantaneu şi este indicată în cazul unui spasm muscular. Pot fi şi gutiere prefabricate (din materiale suple), care acoperă întreaga arcadă.

Gutiera de relaxare (de recondiţionare neuro-musculară). Este indicată în cazul unui spasm muscular, acoperă întreaga arcadă, este netedă, nu are edentaţie (inhibitor de ocluzie). Asigură contacte multiple în RC. Suprimă contracţiile izotonice excesive, dar are un efect redus asupra contracţiilor izometrice. Se poartă intermitent şi se indică concomitent realizarea unor exerciţii de miogimnastică pentru relaxare.

Gutiera de repoziţionare mandibulară este indicată în tulburările articulare şi plasează mandibula în poziţie corectă faţă de craniu - poziţie terapeutică. Suprafaţa este intentată şi obligă mandibula să adopte această poziţie considerată terapeutică. Este utilizată pentru a poziţiona elementele articulare în poziţie fiziologică sau asimptomatică. Se poartă 24 de ore din 24, chiar şi în timpul meselor.

Gutiera de stabilizare (de contenţie) este indicată după chirurgia de repoziţionare a meniscului (artroscopie, artrotomie) sau după aplicarea unei gutiere de repoziţionare. Acoperă întreaga arcadă, suprafaţa ocluzală este lejer intentată, permite contacte multiple în RC, stabilizează mandibula. Gutierele sunt indicate, în general, pe mandibulă pentru că evită perturbarea funcţiei linguale, conservă propriocepţia dinţilor frontali maxilari, nu blochează sutura intermaxilară, deranjează mai puţin fonaţia şi estetica. Gutiera maxilară este indicată în special în situaţiile clinice: anomalii ale arcadei maxilare, edentaţie maxilară.

Etapele metodei de tratament

1. Toţi pacienţii vor fi examinaţi clinic şi paraclinic.

2. Toţi pacienţii în baza datelor investigaţiilor vor fi pregătiţi pentru tratament, şi anume se recurge la reabilitarea sistemului neuro-muscular şi a ATM prin confecţionarea individuală a gutierelor ocluzale, pe care pacienţii le vor purta 4…6 săptămâni, 24 ore din 24, în dependenţă de caz.

3. Tratamentul direcţionat propriu-zis prin optimizarea ocluziei şi a arcadelor dentare (metoda directă sau indirectă, în dependenţă de caz), ţinând cont de parametrii ocluzali individuali pentru fiecare pacient în parte.

4. Apoi se pregăteşte o gutieră de stabilizare acrilică individuală, care se poartă 24 ore pe o perioadă de 3…5 ani.

5. Evaluarea rezultatelor, determinarea eficacităţii tratamentului şi monitorizarea pacienţilor.

Obiectivele terapeutice urmărite cu ajutorul acestor gutiere

Reabilitarea parametrilor ocluzali:

a) planul ocluzal (curbele de ocluzie),

b) crearea contactelor ocluzale funcţionale.

Indicaţiile:

a) în dependenţă de datele examenului clinic şi paraclinic ocluzal, se vor confecţiona gutiere uni sau bimaxilare.

b) în dependenţă de forma clinică a DTM, gutierele vor fi confecţionate personalizat sau individualizat.

Etapele de confectionare a gutierelor ocluzale

- Anamneza şi discuţii cu pacientul.

- Examinarea clinică şi paraclinică a pacientului.

- Obţinerea amprentelor de studiu.

- Obţinerea modelelor de studiu demontabile.

- Obţinerea registratului în poziţie posterioară de contact (relaţie centrică) şi în ocluzie centrică.

- Obţinerea poziţiei maxilei cu ajutorul arcului facial anatomic.

- Ghipsarea modelelor în articulatorul adaptabil cu ajutorul registratului şi a arcului facial anatomic.

- Analiza modelelor în articulator şi proiectarea şinelor ocluzale de stimulare şi relaxare.

- Confecţionarea gutierelor de relaxare, ca etapă de laborator.

- Ajustarea gutierelor ocluzale la pacient.

După 4…6 săptămâni se pregăteşte gutiera de stabilizare din substanţă acrilică, respectând următoarele etape.

- Obţinerea amprentelor.

- Obţinerea modelelor.

- Obţinerea registratului (după înlăturarea gutierei de relaxare, pacientului i se interzice de a închide gura până la contactul cu dinţii, astfel se obţine registratul în poziţie de relaţie centrică).

- Obţinerea poziţiei maxilei cu ajutorul arcului facial anatomic.

- Ghipsarea modelelor în articulatorul adaptabil cu ajutorul registratului şi a arcului facial anatomic.

- Modelarea din ceară a viitoarelor gutiere de stabilizare după indicii parametrilor ocluzali medii.

- Transferarea construcţiei din ceară în acrilat.

- Ajustarea gutierelor de stabilizare pe arcadele dentare, aprecierea contactelor ocluzale funcţionale.

- Monitorizarea pacientului.

Exemplu

Pacienta K., 44 ani, s-a prezentat la medic acuzând dureri şi crepitaţie la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare stângi, iar uneori şi o sensibilitate generalizată la nivelul musculaturii faciale.

Din anamneză: accesele de durere articulară durează 2 săptămâni şi se repetă la 2…3 luni. La examenul clinic, şi anume la palparea în regiunea articulară pacienta a acuzat o uşoară durere. Articulaţia temporo-mandibulară dreaptă era asimptomatică. La examenul musculaturii sitemului stomatognat s-a determinat o uşoară sensibilitate la nivelul muşchilor temporali (dreapta şi stânga). Palparea muşchiului maseter stâng, a sternocleidomastoidianului stâng şi a muşchilor posteriori ai gâtului s-a dovedit a fi dureroasă. La examenul clinic al cavităţii orale s-a determinat un status odonto-parodontal bun, fără probleme importante, cu uşoare faţete de uzură la nivelul caninilor şi la nivelul dinţilor laterali. S-au efectuat apoi examenele paraclinice cu ajutorul sistemului K7. Mai întâi s-au înregistrat zgomotele articulare cu ajutorul electrosonografului. S-a realizat apoi electromiografia care indică creşterea activităţii musculare pe muşchii temporali şi maseter stâng. Cu ajutorul kinezimandibulografului s-au analizat mişcările mandibulare atât în plan sagital, cât şi frontal. În urma examenului clinic şi paraclinic s-a diagnosticat o dislocare meniscală stângă şi durere musculară localizată, având drept etiologie bruxismul asociat cu un stres emoţional. Ca tratament i s-a indicat o gutieră de relaxare şi stabilizare care a fost imediat realizată, pentru o perioadă de 5 săptămâni. La o săptămână de tratament a raportat o scădere de aproximativ 50% a simptomatologiei, iar după două săptămâni simptomele au fost reduse aproape în totalitate. După 5 săptămâni s-a pregătit gutiera de stabilizare din masă acrilică pentru o perioadă de 5 ani. La examenele ulterioare nu s-au depistat simptomele prezente la debutul tratamentului.

1. Gnatologie. Utilizarea interceptoarelor ocluzale şi a gutierelor, capitolul 12. Tratamentul disfuncţiilor sistemului stomatognat. 2011.07.06, regăsit 2013.05.23 <URL: http://www.scribd.com/doc/57295917/17/Utilizarea-Interceptoarelor-ocluzale-%C5%9Fi-a-gutierelor>

Claims (1)

1. Metodă de tratament protetic al disfuncţiilor temporo-mandibulare, care constă în aceea că se efectuează examenul clinic şi paraclinic, se execută amprentele de studiu, apoi se execută modelul de studiu demontabil, se obţine registratul în poziţie posterioară de contact şi în ocluzie centrică, se execută un model ghipsat în articulatorul adaptabil cu ajutorul registratului şi al arcului facial anatomic cu obţinerea gutierei de stimulare, de adaptare şi de relaxare, care se poartă timp de 24 ore, pe o perioadă de 4…6 săptămâni, apoi se pregăteşte o gutieră funcţională acrilică de stabilizare, care se poartă 24 ore, pe o perioadă de 3…5 ani.