MD1195Y - Metodă de tratament al gonartrozei - Google Patents

Abstract

Invenţia se referă la medicină, în special la traumatologie, ortopedie şi chirurgia septică şi poate fi utilizată pentru tratamentul gonartrozelor cu utilizarea celulelor mezenchimale şi stimularea cu interleukine.Metoda de tratament al gonartrozei constă în aseptizarea tegumentelor zonei afectate, efectuarea anesteziei intramusculare şi intramedulare, după care cu o seringă se introduce intraarticular un extract din măduva osoasă a embrionilor de pui de găină, care conţine câte 1...2 ml de suspensie de celule mezenchimale cu un conţinut de 3000000 celule la 1 ml de mediu nutritiv şi un amestec de interleukinele IL-1, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-8, luate în cantităţi egale, doza sumară fiind de 80000 UI/ml, extractul se introduce repetat peste fiecare 3...4 săptămâni, timp de 4...6 luni.

Description

Invenţia se referă la medicină, în special la traumatologie, ortopedie şi chirurgia septică şi poate fi utilizată pentru tratamentul gonartrozelor cu utilizarea celulelor mezenchimale şi stimularea cu interleukine.

Gonartroza este una dintre cele mai frecvente afectări ale sistemului locomotor, îndeosebi la persoanele de vârstă înaintată. Atât frecvenţa lor, cât şi factorii care declanşează această afecţiune a articulaţiei genunchilor sunt multipli, iar tratamentul este extrem de complicat şi puţin util. Afecţiunile iniţiale care provoacă dureri blochează activitatea pacientului. Ameliorările după tratamentul tradiţional sunt de scurtă durată. Treptat, în dinamică, se evaluează inflamaţii, deseori cu acumulare de lichid sinovial şi deformaţia articulaţiei. Afecţiunile iniţiale de gr. I-II trec în III-IV, pacienţii fiind nevoiţi să accepte intervenţii chirurgicale, şi anume osteotomia de corecţie a axei piciorului sau protezarea articulaţiei genunchiului. Dar aceste intervenţii nu restabilesc capacitatea de muncă, nu oferă garanţii de lungă durată şi deseori sunt nereuşite.

Este cunoscută metoda de corecţie a deformaţiei de varus a genunchiului în gonartroză. Se efectuează osteotomia transversală subcondilară, se corectează deformarea unghiulară. Se introduce un autotransplant pedicular în regiunea defectului dintre fragmente. Se utilizează un autotransplant din partea internă a metafizei osului tibial cu pedicul vascular [1].

Este cunoscută metoda ortopedică de tratament al gonartrozei, care constă în aceea că se efectuează osteotomia incompletă a osului tibial, dozat se deplasează tuberozitatea lui împreună cu ligamentul rotulian fixat de ea în partea anterioară cu ajutorul unui aparat de compresie şi distracţie cu fixarea ulterioară [2].

De asemenea, este cunoscută metoda de tratament al gonartrozei, care constă în înlăturarea lichidului sinovial din articulaţia genunchiului, terapia antiinflamatoare, fizioterapia, blocade regionale bilaterale cu soluţie de novocaină 0,25%, câte 80...120 ml de fiecare parte, cu periodicitate de 3...4 zile. Apoi se efectuează o blocadă locală paraarticulară în regiunea punctelor trigger cu utilizarea de hidrocortizon de 2...3 ori, la intervale de 5...7 zile, în doză de 25 mg de hidrocortizon per injecţie [3].

Este cunoscută metoda ortopedică de tratament al gonartrozei, care constă în aceea că se introduc în cavitatea articulaţiei preparate hondroprotectoare. Apoi se efectuează un masaj vibrator în partea superioară şi succesiv în regiunile laterale, în regiunea patelară şi subpatelară timp de 2...3 min pe fiecare regiune [4].

Dezavantajele acestor metode constau în aceea că aceste intervenţii nu restabilesc capacitatea de muncă a pacientului, perioada de remisie nu este de lungă durată, deseori apar recidive.

Este cunoscută utilizarea unui remediu biostimulator pentru tratamentul gonartrozei, ce conţine cultură tisulară primară obţinută din embrioni de pasăre, de exemplu de găină sau prepeliţă, din ziua a 9...12-a a perioadei de incubare şi supernatantul obţinut la separarea culturii tisulare, în raportul componentelor respectiv de 1,0:1,5…1,0:3,0 [5].

Dezavantajele metodei cunoscute constau în utilizarea ţesuturilor integrale de embrion de pasăre, care conţin diverse substanţe biologic active, care pot provoca reacţii adverse, iar utilizarea citokinelor integrale din ţesuturi, fără selectarea lor, care sunt utile doar în anumite stări patologice, pot amplifica procesele inflamatorii ale ţesutului osos cu un efect regenerativ insuficient.

Problema pe care o rezolvă prezenta invenţie constă în elaborarea unei metode eficiente de tratament, cu capacitate de a spori eficacitatea regenerării reparatorii a cartilajului articulaţiilor afectate, care ar reduce pericolul de infectare a recipientului şi perioada de tratament.

Metoda de tratament al gonartrozei, conform invenţiei, înlătură dezavantajele menţionate mai sus prin aceea că constă în aseptizarea tegumentelor zonei afectate, efectuarea anesteziei intramusculare şi intramedulare, după care cu o seringă se introduce intraarticular un extract din măduva osoasă a embrionilor de pui de găină, care conţine câte 1...2 ml de suspensie de celule mezenchimale cu un conţinut de 3000000 celule la 1 ml de mediu nutritiv şi un amestec de interleukinele IL-1, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-8, luate în cantităţi egale, doza sumară fiind de 80000 UI/ml, extractul se introduce repetat peste fiecare 3...4 săptămâni, timp de 4...6 luni.

Rezultatul invenţiei constă în majorarea eficacităţii metodei de tratament, reducerea perioadei de tratament, efectuarea tratamentului în condiţii de ambulatoriu, ceea ce micşorează mult cheltuielile pentru tratament, pacientul continuându-şi activitatea de lucru.

Din aceste considerente, au fost efectuate studii ştiinţifice cu privire la tratarea gonartrozelor cu celule mezenchimale şi stimularea cu citokine, luând în vedere capacitatea lor de a restabili structura osoasă a zonelor afectate şi de a reface structura zonei cartilajului afectat. Celulele mezenchimale au capacitatea de a produce factori de creştere (EGF), (Babiuc V., Lazăr L., Babiuc V. Aspecte noi în tratamentul osteitelor „Culegere de lucrări ştiinţifice" al 10-lea Congres Naţional de Ortopedie şi Traumatologie. Acad. România, 2003, p. 76) factori de transformare celulară (TGF-p), (Mitaşov V. Transplantaţia celulară la mamifere. „Citologia", 1980, p. 371-380) factori de stimulare a creşterii endoteliilor la vasele sangvine (VEGF), (Gremer C. Proliferation of small groups of human employed fibroblasts dependence of growth stimulation cell number. „Cell Pissul Kinet", 1980, v. 13, p. 187), ( В. Анестиади, 3. Нагорнев, E. Зота. «Воспаление как причина различных форм деструкции». Патоморфоз артеросклероза. Кишинев, 2008, p. 179-198). În complex, factorii produşi de celulele mezenchimale stimulează proliferarea celulară, îndeosebi a osteoblastelor şi a ondrocitelor.

Interleukinele sunt peptide hidrosolubile, cu rol regulator, sintetizate în special de limfocite, dar şi de alte celule. Efectul lor se exercită în primul rând asupra celulelor limfoide, dar şi asupra altor celule.

IL-1 are următoarele activităţi:

- induce sinteza proteinei C reactive de fază acută de către ficat, nivelul seric crescut al acestei proteine fiind un indicator al faptului că organismul se luptă cu un proces inflamator. Un nivel al proteinei C reactive mai mare de 20 mg/dl ar trebui să dea de bănuit faptul că infecţia este de natură bacteriană;

- stimulează diferenţierea şi activarea limfocitelor B şi proliferarea limfocitelor T;

- creşte sinteza de interleukină 2 şi exprimarea receptorilor pentru interleukină 2 de pe limfocitele T;

- induce exprimarea moleculelor MHC II ale sistemului major de histocompatibilitate pe suprafaţa membranei celulelor prezentatoare de antigen;

- activează bucla autocrină de creştere a producţiei de interleukină 1 prin stimularea producţiei acesteia de către monocite;

- induce sinteza moleculelor de aderenţă a leucocitelor la endoteliu cu favorizarea diapedezei şi a chemotactismului leucocitar şi macrofagic la situsul de declanşare a procesului inflamator;

- reglează hematopoieza în măduva osoasă hematogenă;

- induce sinteza de hormoni glucocorticoizi de către glanda suprarenală, hormoni care au rol inhibitor asupra acţiunii interleukinei 1, dar care produc creşterea exprimării receptorilor membranari pentru interleukină 1 pe membranele celulelor sistemului imun;

- are rol de factor pirogen endogen, declanşând procesul de febră prin stimularea sintezei prostaglandinelor de tip 3 care sunt active asupra centrului hipotalamic al termogenezei care determină creşterea temperaturii centrale;

- stimulează producţia altor citokine precum: G-CSF (factorul de creştere a coloniilor granulocitare), TNF- alfa (Tumoral Necrosis Factor alfa), Interleukinele 6, 8 şi 11 şi PDGF (factorul de creştere derivat din trombocite);

- prin inhibarea acţiunii limfocitelor T supresoare are rol de factor contrasupresor.

Activităţi biologice. IL-2 exercită efect stimulator asupra celulelor care au secretat-o (buclă autocrină), dar şi asupra altor limfocite (buclă paracrină), deoarece receptorul de mare afinitate pentru IL-2 se găseşte pe majoritatea celulelor limfoide.

Limfocitele stimulate proliferează şi exprimă, la densitate înaltă, receptorii de IL-2 pe suprafaţa lor. Astfel se produce expansiunea clonală a limfocitelor care au recunoscut specific un antigen. Interacţiunea IL-2 cu receptorul său declanşează activarea şi proliferarea celulară.

Rolul primar al IL-2 este expansiunea clonală a limfocitelor CD4 şi CD8.

Efectele interleukinei IL2

Realizează o buclă autocrină prin stimularea limfocitelor care au produs-o iniţial cu creşterea continuă a concentraţiei de interleukină 2 din sistem, precum şi o buclă paracrină stimulând producerea de IL-2 şi de către alte limfocite aflate local în contact cu limfocitul primar care a declanşat producţia iniţială de IL-2.

Expansiunea clonală a limfocitelor este efectul principal al acestei interleukine, întrucât limfocitele stimulate proliferează şi exprimă pe suprafaţa lor receptori pentru IL-2 în cantitate foarte mare. Prin urmare, toate limfocitele care au recunoscut un anumit antigen (antigen-specific) se expansionează clonal (proliferează şi numărul lor creşte foarte mult), deoarece interacţiunea IL-2 cu receptorul său specific de pe membrana limfocitară declanşează activarea şi proliferarea celulară a limfocitelor stimulate de către respectiva interleukină. Se produce astfel expansiunea clonală a limfocitelor T din categoriile CD 4 şi CD 8, deoarece numai expansiunea lor depinde de acţiunea IL-2.

Un alt rol de bază al IL-2 în cadrul răspunsului imun este dat de faptul că ea determină diferenţierea limfocitelor T helper în limfocite T helper de tip 1 şi T helper de tip 2. IL-2 acţionează autocrin asupra limfocitelor T helper 1 şi paracrin asupra limfocitelor T helper 2. Activitatea citotoxică a limfocitelor T din clasa CD8 este stimulată de către IL-2.

Activarea limfocitelor B se produce datorită acţiunii IL-2, deoarece şi limfocitele B posedă receptori de mare afinitate pentru acest tip de citokină. Prin urmare ele proliferează, se transformă în plasmocite şi determină secreţia de anticorpi din clasele IgG, IgA şi IgM. Tot interleukina 2 determină comutarea izotipică cu transformarea anticorpilor de tip IgM în anticorpi de tip IgG, cu transformarea răspunsului imun nespecific în răspuns imun specific cu anticorpi specifici pentru antigenul declanşator.

Celulele Natural Killer (NK) sunt stimulate de către IL-2 care determină creşterea acţiunii lor citotoxice, însă nu şi proliferarea lor. Şi macrofagele sunt stimulate de către IL- 2 prin faptul că activitatea lor citotoxică faţă de celulele tumorale şi bacteriile intracelulare este mult amplificată. Creşte de asemenea şi activitatea antifungică a granulocitelor.

Interleukina 1 stimulează sinteza IL-2, la rândul ei IL-2 stimulează sinteza interleukinelor 4, 5 şi 6. Se intensifică de asemenea producţia de lactoferină şi TNF alfa.

IL-3 este o polipeptidă de 133 aminoacizi la om. Este produsă de limfocitele T şi de celulele NK, iar mastocitele şi eozinofilele stimulate produc cantităţi mici de IL-3. În reacţiile alergice, IL-3 modifică funcţiile mastocitelor, eozinofilelor şi macrofagelor. Efectele ei se exercită asupra celulelor din imediata vecinătate a celor care au produs-o, dar când se produce o activare masivă a limfocitelor (de exemplu, în infecţia gripală), IL-3 apare în circulaţie şi efectele ei sunt sistemice. IL-3 stimulează activarea celulelor accesorii (granulocite, fagocite, plachete), cu funcţii de apărare şi reparare într-un focar inflamator. Stimulează diferenţierea celulelor stem în măduva hematopoetică, efectul fiind recuperarea funcţională a măduvei osoase consecutivă chimioterapiei citotoxice.

IL-4 este produsă de câteva seturi de limfocite şi are efecte multiple asupra celulelor limfoide. Sursa majoră de IL-4 sunt limfocitele Th2, o subpopulaţie esenţială pentru iniţierea RIMH faţă de agenţii patogeni extracelulari. IL-4 acţionează autocrin şi determină stimularea celulelor producătoare. Stimulează exprimarea moleculelor CMH II pe celulele B, precum şi secreţia IgE şi IgG1. De aceea a fost numit factorul stimulator al limfocitelor B. Induce diferenţierea celulelor TCD4 spre celule Th2, care la rândul lor secretă IL (IL-5, IL-10) stimulatoare ale RIMH. Este o citokină antiinflamatoare, producând inhibiţia citokinelor inflamatorii (IL-1, TNF) şi a PG.

IL-5 este secretată de limfocitele Th2 şi stimulează proliferarea şi diferenţierea limfocitelor B în răspunsul imun. Stimulează diferenţierea celulelor stem medulare în monocite şi eozinofile. Sinteza crescută a IL-5 determină eozinofilie.

IL-6 este o citochină multifuncţională, secretată de macrofage, de limfocitele T, de celulele endoteliale. Stimulează sinteza IgA în structurile limfoide asociate mucoaselor. Efectele IL-6 sunt sinergice cu ale IL-1. IL-6 este un mediator al răspunsului de fază acută. Răspunsul de fază acută este o reacţie sistemică antiinflamatoare, consecutivă infecţiei sau leziunii tisulare şi se caracterizează prin febră, leucocitoză, creşterea permeabilităţii vasculare, scăderea nivelului metalelor (Zn, Fe) şi al steroizilor plasmatici, creşterea nivelului proteinelor de fază acută. Proteinele de fază acută sunt sintetizate de hepatocite sub acţiunea stimulatoare a unui factor specific, iar IL-6 are acţiune similară cu aceea a factorului stimulator al hepatocitelor.

IL-8 este produsă de macrofage, fibroblaste, celule endoteliale. Face parte din categoria chemochinelor. Acţiunea sa principală este cea chemotactică faţã de neutrofile, eozinofile, limfocite T în focarul inflamator. Sinteza ei rapidă este indusă de LPS, de infecţia virală, în celulele mononucleare din sânge, în fibroblaste, în cheratinocite. IL-8 stimulează activarea neutrofilelor (migrare transendotelială, eliberarea enzimelor lizosomale, intensificarea metabolismului oxidativ, generarea anionului superoxid în focarul inflamator). Are efecte asupra celulelor nelimfoide: este haptotactică (induce migrarea celulelor epiteliale spre suprafaţă).

Metoda de pregătire a compusului

Din embrionul de pui se separă oasele tubulare, se fragmentează cu un foarfece curb până la dimensiuni de 2...3 mm. Ţesutul embrionar se spală cu soluţie Hank de 2...3 ori, apoi se introduce într-o retortă conică şi se acoperă cu soluţie de tripsină de 0,25%. Se supune separării măduvei osoase în centrifuga magnetică timp de 10 min, se adaugă soluţie Hank, se lasă să se sedimenteze ţesutul fragmentat, apoi se separă lichidul supernatant, care se centrifughează în eprubete conice la 1000 rotaţii/min timp de 10 min. Din nou se retrage lichidul supernatant, iar sedimentul (celulele embrionare dezagregate) se dizolvă în mediul nutritiv 199 în proporţie egală. Emulsia celulară de cultură primară se strecoară prin filtru de capron. Se determină numărul celulelor în 1 ml de emulsie. Doza de celule mezenchimale a fost apreciată şi stabilită standard în camera Goriaeva, se dozează câte 3000 000 de celule la 1 ml de mediu nitritiv.

Supernatantul de asemenea se strecoară prin filtru de capron. Masa de emulsie obţinută se repartizează în flacoane câte 1...2 ml. Se păstrează în flacoane de sticlă acoperite ermetic cu dopuri de cauciuc şi placă metalică la temperatura de 4...6°C. Remediul este inofensiv, lipsit de toxicitate, nu provoacă alergizarea şi infectarea organismului şi nu are contraindicaţii pentru aplicare.

Înainte de aplicare remediul se ţine la temperatura camerei timp de 2...3 ore. Remediul biostimulator se utilizează intraosos, intramuscular, intraarticular.

Din supernatant se obţin interleukine, şi anume IL-1, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-8, care au un rol extrem de important la stimularea creşterii celulare şi stoparea degradării cartilajului articular, care se obţin prim metoda cromatografică de lichide în fază normală. Cromatografia de lichide în fază normală se aplică de obicei la separarea compuşilor organici foarte polari, cum sunt aminoacizii. Cromatografia lichid-solid (LSC) este de obicei denumită ca o tehnică de separare în fază normală, caracterizată de utilizarea unui adsorbant anorganic sau a unei faze staţionare chimic legate cu grupări funcţionale polare, iar ca fază mobilă neapoasă - unul sau mai mulţi solvenţi organici apolari (în special hexanul) în amestec cu un solvent polar, până la realizarea unei valori optime a „tăriei” solventului din punct de vedere al polarităţii.

Cea mai importantă fază staţionară în cromatografia de lichide în fază normală este silicagelul (SiO2). Acesta este considerat un adsorbant foarte polar, datorită grupărilor silanol reziduale din matricea sa. După obţinerea interleukinelor menţionate fracţionate acestea se amestecă în cantităţi egale cu obţinerea unei doze sumare de 80000 UI/ml.

Totodată, celulele mezenchimale osteogene au însuşirea de a stimula formarea activă şi de a re- amplasa partea osoasă deteriorată în zona afectată.

Au fost folosite celulele menzechimale împreună cu interleukine extrase din măduva osoasă a embrionilor de pui de găină.

Metoda a fost realizată cu folosirea celulelor embrionare de pui de găină, care nu prezintă nici un pericol, pot fi pregătite în cantităţi nelimitate şi păstrate la temperatură joasă timp de 6...12 luni.

Metoda de tratament cu utilizarea celulelor mezenchimale şi interleukine la tratamentul gonartrozelor se efectuează în modul următor.

Pentru a restabili structura osoasă şi cartilajul afectat ale componentelor articulaţiei genunchiului în zona metafizară a osului tibial şi a osului femural (care se afectează mai puţin decât cel tibial), se punctează cu un ac de 0,7...0,8 mm, la care se adoptă seringa cu preparatul celulelor mezenchimale în doză de 3000000 de celule la 1 ml de conservant nutritiv cu interleukine în doză sumară de 80000 UI/ml. Intervenţia se repetă la fiecare 3...4 săptămâni. Toate manipulaţiile se efectuează în condiţii sterile de ambulatoriu.

Tratamentul propus a fost efectuat la 48 de pacienţi în vârstă de la 42 până la 88 de ani. Dintre ei femei - 35, bărbaţi - 13. Din numărul total de pacienţi cu gonartroză de gradul I-II au fost 27 de pacienţi, cu afectări de gradul III-IV - 21 de pacienţi. Durata tratamentului a fost de la 6 luni până la 1 an şi jumătate.

Rezultatul studiilor a arătat că la afectări de gradul I-II structura oaselor componente ale articulaţiei genunchiului se restabileşte complet la o durată de timp de tratament până la 6 luni. În acest timp dispar durerile în zona articulaţiei, dispar inflamaţiile, se restabileşte complet amplitudinea mişcărilor în articulaţie şi pacientul îşi reia activitatea. Observaţiile la distanţă în timp au fost până la 3 ani. Recidive ale patologiei depistate în această durată de timp nu s-a constatat. Pacienţii s-au prezentat în această durată de timp numai pentru control profilactic. Sunt consideraţi însănătoşiţi.

La afectări de gradul III-IV, la necesitate au fost repetate seriile de tratament. În acest timp s-a stabilit că structura zonelor osoase şi a cartilajului în elementele componente ale articulaţiei genunchiului se restabileşte, dar rămân consecinţe în urma deformaţiilor în varus sau valgus, efectul acestor consecinţe depinde de gradul deformaţiilor. Trei din 21 de pacienţi cu afectări de gradul III-IV au recurs la protezarea articulaţiei genunchiului. Restul pacienţilor, la care ameliorările au fost considerabile (s-au micşorat brusc durerile, a dispărut complet acumularea lichidului sinovial, s-a restabilit în mare măsură amplitudinea mişcărilor în articulaţii şi şi-au reluat activitatea), au renunţat la intervenţii chirurgicale şi îşi continuă activitatea. Durata de observaţie în timp este de la 2 la 8 ani.

Exemplul 1

Pacienta M., 52 de ani, se consideră bolnavă de 3 ani, când au apărut dureri în articulaţia genunchiului pe dreapta, cu hiperemie şi edem în zona articulaţiei. Radiologia a confirmat gonartroză idiopatică de gr. II. S-a tratat cu preparate antibiotice, antiinflamatoare, desensibilizante, fizioterapie. Ameliorările au fost temporare. La fiecare 2...3 luni durerile se acutizau şi repeta tratamentul.

Peste trei ani de tratament tradiţional pacienta a fost supusă tratamentului cu celule mezenchimale. La începutul tratamentului radiologic s-a constatat gonartroză de gr. II-III a articulaţiei genunchiului pe dreapta. Tratamentul a durat 6 luni. În această perioadă pacienta nu a avut acutizări. Durerile au dispărut definitiv, fără oarecare manifestări clinice ale patologiei articulaţiei genunchiului afectat.

Radiologic structura oaselor componente ale articulaţiei genunchiului afectat au revenit la normă. S-a restabilit complet amplitudinea mişcărilor şi pacienta şi-a reluat activitatea obişnuită.

Exemplul 2

Pacientul S., 62 de ani. Din anamneză bolnav de 6 ani, când prima dată au apărut dureri, inflamaţie şi hemartroză după un accident rutier în articulaţia genunchiului pe stânga. A fost spitalizat, i s-a făcut puncţia articulaţiei şi aspiraţia lichidului sinovial hemoragic, imobilizat în atelă ghipsată pe 3 săptămâni şi tratament conservator cu preparate antiinflamatoare, desensibilizante, analgezice, fizioterapie şi gimnastică curativă. După tratament funcţia în articulaţie s-a ameliorat, dar dureri persistau periodic. În această durată de timp a fost spitalizat periodic. În dinamică, procesul patologic continua să se agraveze şi pacientul s-a ales cu gonartroză de gr. IV în această articulaţie a genunchiului. I s-a propus protezarea articulaţiei genunchiului, însă a refuzat. A fost supus tratamentului cu celule mezenchimale.

Tratamentul a durat 1 an şi jumătate, deoarece s-au repetat 3 serii de tratament. În dinamica tratamentului s-au micşorat considerabil durerile în articulaţie, a dispărut edemul, s-a mărit amplitudinea mişcărilor în articulaţie de la 70° până la 105°.

Radiologic s-au constatat ameliorări considerabile în structura oaselor şi a cartilajului în elementele componente ale articulaţiei genunchiului afectat.

Tratamentul gonartrozelor cu celule mezenchimale este o metodă de mare succes în cazul afectărilor de gr. I-II, se restabileşte complet funcţia articulaţiei, este stopat procesul patologic devenind posibilă însănătoşirea definitivă a pacientului.

Tratamentul gonartrozelor de gr. III-IV efectuat după metoda propusă aduce ameliorări considerabile în structura oaselor şi cartilajului - elementele componente ale articulaţiei genunchiului, dar tratamentul este îndelungat. Pacienţii după tratament pot să-şi reia activitatea, fără intervenţii chirurgicale de protezare sau de corecţie a axei piciorului. Ei, de asemenea, sunt protejaţi de riscul operaţiilor nereuşite sau alte complicaţii postoperatorii.

1. RU 2158555 C2 2000.11.10

2. RU 2024245 C1 1994.12.15

3. RU 2161478 C1 2001.01.10

4. RU 2199301 C2 2003.02.27

5. MD 1585 F1 2001.01.31

Claims (1)

1. Metodă de tratament al gonartrozei, care constă în aseptizarea tegumentelor zonei afectate, efectuarea anesteziei intramusculare şi intramedulare, după care cu o seringă se introduce intraarticular un extract din măduva osoasă a embrionilor de pui de găină, care conţine câte 1...2 ml de suspensie de celule mezenchimale cu un conţinut de 3000000 celule la 1 ml de mediu nutritiv şi un amestec de interleukinele IL-1, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-8, luate în cantităţi egale, doza sumară fiind de 80000 UI/ml, extractul se introduce repetat peste fiecare 3...4 săptămâni, timp de 4...6 luni.